Romanian

A şaptesprezecea scrisoare veneţiană

Dacă eram un corăbier oarecare al trupului,
ar fi trebuit să-mi presar cenuşă pe haine,
dacă eram un schivnic al minţii,
ar fi trebuit să rostesc rugăciuni cu spini intraţi
---------------------------------------------------------pe sub carne,
dar eram pocitanie şi nu mă temeam.
Am stat în cimitir zile-ntregi
şi am băut pînă mi s-a făcut sîngele vin,
am iubit pînă am simţit că pofta-i aţoasă,
am urît pînă am aflat ce-i trufia fără glorie,
am bolborosit blasfemii pînă cînd limba mi-a năpîrlit
şi plăgile de pe suflet s-au domolit.
Şi-apoi la sfîrşit, gol şi c-o singură nălucă de taină,
am pornit-o spre San Francesco del Deserto.
Acolo era mormîntul femeii fatale,
sfîrşindu-se de atîta licoare venetă,
căci oraşul cu vene violete îi luase minţile şi i le devorase.
Mă duceam să fiu paznic de cimitir uitat,
pentru gîtul ei subţire, înalt şi adorat,
aşa cum ţîşnea cîndva dintre rochii florale.
Nopţi de dragoste mi se ciocneau în minte
ca nişte pahare cu şampanie,
zile de vorbe-mblînzitoare îmi intrau pe sub piele cu venin
-------------------------------------------------------------------şerpesc.
Ce făceam eu aici, în acest ţinut tăcut şi funest?
Chipul ei se făcuse hîrcă de mătase,
coastele – moaşte duioase,
dinţii – scoici sparte şi cîntătoare,
şira spinării – o amintire dintr-o corabie plutitoare
pe care navigam singuratic şi nefericit,
pe marea ascunsă-n deşerturi de malahit.
În adînc, iubita hrănea delfini boreali,
veşmîntu-i de alge era mîngîiat şi de alţi peşti viscerali,
crabii îi lăcuiau unghiile şi-o dezmierdau c-un pieptene din
-------------------------------------------------------------------corali.
Mai erau în alai caracatiţe rugoase,
meduze foşnitoare, sepii cerneloase,
care se înamoraseră, deşi femeiuşti, de iubita mea,
moştenitoare a miilor de înotătoare de sub Veneţia.
M-am întors mohorît la foişorul portarului de cimitir,
încoronat nu eram, prinţ al adîncurilor solzoase nu aveam să fiu.
Înconjurată de peţitoare acvatice,
iubita îmi arăta pentru ultima oară trupu-i trandafiriu.

A douăzeci şi una scrisoare veneţiană

Am visat că te-am iubit nu ştiu cîte nopţi la rînd
şi că-ntr-un tîrziu pelerina trupului s-a desprins susurînd,
sînii tăi aveau capete de lunateci,
dinţii luaseră zeci de bărbaţi ostateci,
părul era ancora unei corăbii bîntuite
de diavoli sosiţi din străfunduri smintite.
În laguna cu ape senzuale eram scufundător,
vîrtejurile deveniseră carnale,
voluptatea plutea ca o moartă albă în clor,
dragostea se făcuse hidoasă,
sticlindu-şi ochii la nisiposul amor.
Te-am purtat în braţe de la San Salvatore pînă la Arsenal,
te-am tîrît pe cheiul mirosind a curtezane de carnaval,
te-am biciuit cu nuferi de toamnă,
ţi-am sărutat unghiile perlate,
lăuntrul meu avea pielea fierbinte de atingerile uitate.
Dragostea mă făcuse să urlu ca o pasăre cu ochii scoşi,
în delir aveai plămîni incolori şi sticloşi,
respirai prin trupul meu ca un curcubeu,
tunel către viaţă eram şi-n inimă visa nebuneşte
---------------------------------------------------------un scarabeu.
Cît aş fi vrut să-ţi fiu născător,
să-ţi fiu amant de diamant şi-apoi să te omor!
Mintea mea scornea lascive năluci,
creierul se făcuse ierbos,
pe toată mîngîierea soarelui şi-a lunii ajunsesem gelos.
Şi cînd am atins turnul de greaţă carnală,
m-am prăbuşit de acolo,
adulmecînd fără mîhnire străfulgerarea letală.

A douăzeci şi doua scrisoare veneţiană

Gura mea de-atîtea ori te-a ucis
în cuvinte spurcate şi-n flori de abis,
trupul meu de-atîtea ori te-a visat,
păienjeneşti atingeri poftind şi albe lepădări de păcat.
Posedat eram de duhul lagunei şi de mireasma ei bolnavă,
venele cu bucăţi de lună se cutremurau la ivirea ta jilavă,
adorator scîrbit ţi-am fost şi feciorelnic bărbat
-------------------------------------------------------cu gene lungi.
Fiica sepiei argintii erai,
coapse avînd lumeşti şi ochi semicereşti.
Înotam în delirul cu boare de iasomie,
dogii erau la număr o mie,
plutind în gondole negre de ciumă,
ei voiau să te jertfească în ape murdare de humă.
Te-ai ascuns în baldachin, cu gheruţele tale
--------------------------------------------------de leoaică rănită,
duhul Veneţiei să-l alungi din carnea daurită,
căci deveniseşi tu însăţi o lagună smintită,
cu insule păcătoase de moarte şi biserici hipnotice,
clopotele vuind în străfunduri narcotice.
Oraşul duhnea a peşte pînă la cer,
gunoaiele aveau coroană de eter,
galben-portocaliu era părul palatelor bătrîneşti,
zidurile aveau crupe tremurătoare şi femeieşti,
în piaţete răcneau giuvaergiii cu unsprezece degete la mîini,
laguna era a diformilor şi a bărbaţilor cu dinţi de cîini.
Puteam să mor fără glorie, să ucid, să fantasmez,
creierul meu se pregătea pentru un alchimic botez,
cel din care aveam să renasc lucios şi-ncoronat cu pietricele
------------------------------------------------------------------de jad,
ca un imaculat al Veneţiei, cavaler Galaad.

La Malcontenta are sâni cu aurore boreale

Nestăpînirea ta am simţit-o în piele ca un sirocco
--------------------------------------------------------înăbuşitor,
pe rio dei Mendicanti rochia mi se sfâşiase mîncată
------------------------------------------------------------de clor,
te holbai la mine ca un cerşetor cu trup obosit,
sudoarea îmi urca pe spinare, tîrîndu-se nestingherit,
m-ai fi sfîrtecat cu sfială, m-ai fi întins înluminat,
simţind putrezirea lagunei ca pe un orologiu stricat.
Eram La Malcontenta lasciva, curtezana amuşinată
---------------------------------------------------------de turbaţi.
De m-ai fi scuipat, m-aş fi crezut mîngîiată,
trupul meu avea sfîrşeli mentale,
gura mea să atingă nu mai ştia, decît să muşte,
şi o făcea precum o căţea în febra
--------------------------------------nălucitelor moluşte.
De patima ta mă agăţasem ca de-o funie de spânzurat,
căci trupul meu nu mai avea locuri sfinte,
furtunile vieţii săpaseră în el atâtea morminte!
Gropar nu voiam să-mi fiu şi nu alungam
------------------------------------------------iubirile flămânde,
care mă secătuiau, dar mă învăţau a plânge,
aşa cum numai femeile nebune din dragoste
------------------------------------------------ştiu să o facă.
Sărutul tău nu l-am primit, ci l-am alungat,
ochii tăi i-am îngropat în aburii din noapte,
mîinile ţi le-am tăiat în suferinţe răscoapte.
trupul tău mă durea în mine, neatins şi sfios,
laguna se-nvolburase cu iasme de cavaler tenebros,
ca o sepie răscolită de spaimele cărnii nu mai simţeam nimic.
Pântecul meu era mort ca un San Marc îngropat de viu.
Oricît m-ai fi rîvnit,
nu aveam ce să-ţi dăruiesc,
decît o sminteală hidoasă ca un păcat împărătesc.
Pupilele morţii foşneau ovale,
laguna putrezise în sânii mei cu aurore boreale.

La Malcontenta cea de viaţă pierzătoare

Nu mai puteam să dorm, să fac dragoste şi nici să beau,
rochiile mi le aruncasem pe Canal di Fusina, ca nişte cadavere
------------------------------------------------------------------visînd,
mintea mi-era mîncată de lepră,
pustie cu tine în gînd,
bărbat nu mi-erai, nici doge, ci neştiut iubit spasmodic,
pe care-l rîvneam cu dinţii mei ascuţiţi,
----------------------------------------------bolborosind haotic.
La San Sebastian clopotele băteau pentru ochii goliţi, cu
------------------------------------------------------------------cearcăne,
în care oglinzi holbate, intrate pe dinăuntru, fluturau steaguri
------------------------------------------------------------------galbene,
mi-era frică de patima nevăzută, de colcăitul măruntaielor
------------------------------------------------------------------demente,
care o luaseră razna cu mine cu tot, scrîşnind în bezne,
cele pe care nu le voiam, deşi se aflau lipicioase
--------------------------------------------------------în mine,
căci eram femeie de argint aurit, cu pielea smeadă-mierie.
Nu mai ştiam nici cum să simt,
buzele mele se smoliseră de orice fel de atingere,
numai de zidurile bisericii
-----------------------------dac-ar fi fost zdrenţuite,
poate atunci s-ar fi liniştit şi n-ar fi pierit.
Păcătoasa de carne se-nfrăgezise
-------------------------------------ca o văduvă sidefie,
cu luntrea ieşind din ea însăţi şi, totuşi,
---------------------------------------------putrezind de vie,
moarta moartelor eram, nebună, bolnavă,
himerizam dup-un bărbat pe care-l înghiţisem cu otravă.
Şobolani aveam pe limbă,
corabia beată se scufunda năvălitoare
pe cînd înaripaţi buhăiţi trebăluiau la mintea mea.
Aveam nevoie să fiu rănită până la sînge,
ca să învăţ de la-nceput
ce-nseamnă a plînge.

La Malcontenta în delir

Am zăcut lîngă Lazaret, în patima cea vîscoasă,
eram mascată, mîna-mi tremura zemoasă
------------------------------------------------ca un peşte în aer,
trupul meu distila alcooluri tăcute şi grele,
toracele ca o moluscă mă strîngea în chingi.
Dogii mă căutau în van, zvonind despre o curtezană
------------------------------------------------------------fatală,
nu mai ştiam s-ating decît cu o lehamite de boală.
Aspri bărbaţi narcotici povesteau despre trupul meu.
Porceşte patima se făcuse cleioasă,
luna-mi ciocănea cu plisc de safir peste creştet,
fiindcă zavistia sîngelui meu avea gust veşted.
Leproasă şi strînsă-n carcasa de carne,
cefalopodă cu ochi bulbucaţi de atîta plînsoare,
voiam ca nimeni să-mi simtă mîhnirea cea mare.
Mă destrămam pe fundul corăbiilor părăsite,
acolo unde doar şobolanii erau regi şi regine,
singurul loc unde spaima cea violetă de dragoste
putea să se spulbere ca o vulpe urlînd jupuită.
Biruită eram de bărbatul himeric pe care-l pofteam.
Oricît aş fi vuit ghemuită-n ostroave ori într-un palazzo igrasios,
mistuirea nu puteam s-o opresc să iasă din mine.
Se auzea din Torcello, răsucindu-se ca o armură topită
ori ca lingoarea unei năluci cu mintea bîntuită.
Pe insula cu morţi m-am ascuns atunci.
Trufia mea era moloz şi umilinţa mea era febrilă,
ruşinată şi slabă de înger bolboroseam ca o debilă,
lîngă morţi scoborîtă, nimeni nu mai putea să mă rănească,
fiindcă fecioarele dinspre Trieste aveau ochi de broască
şi blestemau pe oricine s-ar fi scufundat alături de mine.
Înecaţii din alte veacuri, din intermundii,
mă priveau curioşi, cu luminile lor ceţoase,
frigul din gurile lor mute îmi intrase în oase,
dar mă vindecase puţin de dragostea neîmplinită.
Bărbatul himeric pe care-l simţeam în măruntaiele hipnotizate
părea că miroase a chiparos şi a lumînare,
drept care inima i-am scos-o şi am mîncat-o cu dezonoare.

Animal Planet

Mai nevinovată, dar nu nevinovată,
În acest univers în care
Înseși legile firii hotărăsc
Cine trebuie să ucidă pe cine
Și cel ce ucide mai mult este rege:
Cu ce admiraţie este filmat
Leul placid și feroce sfârtecând căprioara,
Iar eu, închizând ochii sau televizorul,
Am senzaţia că particip la crimă mai puţin,
Deși știu că-n opaiţul vieţii
Trebuie pus mereu sânge,
Sângele altuia.

Mai nevinovată, dar nu nevinovată,
Am stat la masă cu vânători,
Deși îmi plăcea să mângâi urechile lungi
Și mătăsoase ale iepurilor
Asvârliţi, ca pe un catafalc,
Pe faţă de masă brodată.
Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,
Ci-mi astupam urechile,
Oripilată de zgomotul morţii
Și de mirosul sudorii neruşinate a celor ce-au tras

Mai nevinovată, dar nu nevinovată,
Totuși mai nevinovată decât tine,
Autorul acestei perfecţiuni fără milă,
Care ai hotărât totul
Și apoi m-ai învăţat să întorc și celălalt obraz.

Stăpânul morii

Din ce e făcut praful
Pe care el îl lasă pe lucruri,
Atât de fin încât aproape de nevăzut,
Dublându-le doar, cu o aureolă de umbră, conturul?
Unde e moara care macină tot ce dispare
Producând această pulbere de nefiinţă
Ca un polen care se lipește pe degete
Când vrei să mai mângâi ceva din trecut?
Sau nu cumva chiar el este cel mărunţit,
Ca să nu se observe când dispare
Și nimeni să nu își aducă aminte
În ce constă diferenţa
Între îngheţul finit
Și veșnicia fierbinte?
Dar atunci cine este stăpânul morii în care
Moartea nu-i decât o biată manipulare?

Ce greu e să mângâi

Ce greu e să mângâi un înger pe aripi!
Oricât de apropiat, el se fereşte de-atingere
De teamă că ai putea să îl prinzi,
Se roteşte, revine, fâlfâie abia auzit,
E singurul sunet de care-i în stare.
Ei, îngerii, nu ştiu vorbi,
Cuvintele sunt nepotrivite
Ca să-i exprime,
Mesajul lor mut e prezenţa.
Felul în care se-apropie
Să te cuprindă cu aura,
Dar imediat se îndepărtează,
Speriaţi de intimitate,
Protectori, dar nu familiari,
Lăsând mereu o distanţă prin care
Cuvintele mele se târâie ca să-i ajungă,
Fără să ştie dacă
Nu sunt prea slabe să le-atingă auzul.
Ce handicap al credinţei:
Să nu ştii dacă eşti auzit, nici dacă auzi
Şi din toate simţurile să rămână doar visul tactil
De-a mângâia, fără să-l sperii, un înger pe aripi...

Povestea din calendar

Încă nu eram,
Numai tu ştiai că voi fi.
Şi totuşi ai fixat Bunăvestirea
Fără să mă întrebi.
Sau, poate, n-ai fost nici tu întrebată?
Ai fost şi tu pusă
În faţa faptului împlinit?
La urma urmei,
Ce-aş fi putut hotărî
Înotând în lichidul amniotic,
Iubind
Haina de carne fierbinte
Care se pregătea să mă dezbrace,
Să mă azvârle în lume
Gol,
Învelit ca-ntr-o placentă-n poveste...
Spune drept: ţi-era frică de mine?
De felul ameninţător în care creşteam
În adâncul tău, înlocuindu-te?
De frică ai hotărât
Să pui între tine şi mine
Povestea din calendar?