Romanian

Vânătoare în timp

Simt că sunt pradă
Dar nu ştiu cui,
Căci aripa şi ghiara ce coboară
Asupra mea,
Înlănţuindu-mă cu umbra
Mult înainte de a mă atinge,
N-au nume,
Doar răcoarea le desenează-n aer
Ameninţarea care se apropie
Cu voluptatea crudă a lentorii.

Ştiu că salvarea e exclusă, dar
Nu ştiu ce-ar însemna salvarea.
De-ncerc sa fug, umbra şi ea se mută,
Mulându-se pe orizontul meu ca norii,
Feroce şi aproape protectoare-n grija
De-a nu ma pierde, pradă altcuiva.

În aşteptare, confundând fiorii,
Spaima se-amestecă placut cu taina
A carei dezlegare mi-e destin:
Am de trait până găsesc răspunsul
Un timp egal cu timpul vânatorii
În care ştiu că-s prada, cel putin.

Biserici închise

Ca nişte case cu proprietarul plecat
Fără să spună pe cât timp,
Fără să lase adresa.
În jurul lor oraşul
Roteşte tramvaie şi biciclete,
Claxoane, reclame,
Locuitorii grăbiţi
Vând şi cumpără, vând şi cumpără,
Mănâncă în mers
Şi, din când în când, obosiţi,
Se opresc să bea o cafea
La o măsuţă pe trotuarul
De lângă o catedrală din secolul XI,
Pe care o privesc fără să o vadă,
Pentru că vorbesc la telefon
Si fără să se întrebe
Cine este cel ce a locuit cândva
Într-o casă atât de mare.

Pe role

Ei trec pe role
Cu căştile bubuind la urechi,
Cu ochii fixati pe monitoare,
Fără să observe frunzele care cad,
Păsările care pleacă,
Ei trec pe role
Şi peste ei trec rulând anotimpurile
Vieţilor lor
Şi anii, şi veacurile,
Fără să înţeleagă despre ce este vorba.
Ei trec pe role
Printre umbre ale realităţii
Despre care cred că există
Şi printre personaje care li se par oameni,
Mecanisme
Create de alte mecanisme
După chipul si asemanarea acestora,
În timp ce Dumnezeu
Coboară printre ei
Şi învaţă să meargă pe role
Ca să îi poata salva.

Chihlimbar

Uitând de lume și uitând de mine,
Simt cum singurătatea mă umple ca o miere
Curgând în vasul ce i se cuvine
Pentru c-o soarbe și o cere.

Sacri sunt fagurii din care curge
Aurul ei pe viața-mi de apoi,
Când limpedea-ți pedeapsă, Demiurge,
Mă înfășoară-n dulcele noroi.

Dar voluptate-i chinul, nu calvar
Şi îmi aduc de mine-aminte
Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar,
În cripta luminoasă de cuvinte.

Joc

Sunt ani de când cred
Că marea nenorocire a oamenilor
Este că sunt prea mulţi pe pământ.
Şi totuşi, îmi place să mă joc cu copiii,
Cu plăcerea ambiguă,
Aproape perversă,
Pe care trebuie să o aibă cei ce îngrijesc
Puii de lei sau de tigri
Ca şi cum ar fi nişte pui de pisici,
Uitând că va veni un moment când
Jocul va trebui să înceteze,
Un moment pe care-l amână mereu
Ca într-o ruletă rusească.

Mă joc cu copiii care vor deveni adulţi
Încercând să amân clipa
Când le va face plăcere să mă sfâşie,
Deveniţi adulţi,
Tot mai adulţi,
Tot mai mulţi,
În timp ce eu rămân singură în copilărie.

Rugăciune

Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,
Al ciocârliilor şi al bufniţelor,
Dumnezeu al râmelor, al scorpionilor
Şi al gândacilor de bucătărie,
Dumnezeu care i-ai învăţat pe fiecare altceva
Şi ştii dinainte tot ce i se va întâmpla fiecăruia,
Aş da orice să înţeleg ce-ai simţit
Când ai stabilitit proporţiile
Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,
Când ai aşezat într-un cioc cântecul
Şi în altul croncănitul,
Şi-ntr-un suflet crima şi în altul extazul,
Aş da orice, mai ales, să ştiu dacă ai avut remuşcări
Că pe unii i-ai făcut victime şi pe alţii călăi,
Egal de vinovat faţă de toţi
Pentru că pe toţi i-ai pus
În faţa faptului împlinit.
Dumnezeu al vinovăţiei de a fi hotarât singur
Raportul între bine şi rău,
Balanţa menţinută cu greu în echilibru
De trupul însângerat
Al fiului tău care nu-ţi seamănă.

O continuă pierdere

Nu e greu să pierzi,
Poate fi chiar o plăcere întoarsă în sine,
Jenată de inexplicabila bucurie
Pe care-o ascunde,
Un fel de a descoperi că poţi trăi
Fără obiectul pierdut.

Şi, chiar dacă e vorba de o fiinţă,
Durerea cuprinde şi o infimă
Fărâmă de libertate,
Atât de mică încât poate fi o sămânţă
Din care, dincolo de lacrimi,
Poţi să aştepţi să răsară ceva.

Nu e greu să pierzi,
De fapt înălţarea nu e
Decât o continuă pierdere,
Lestul obiectelor şi fiinţelor căzute
Te ajută să urci,
Te propulsează în haos,
Acolo unde singurătatea
Devine materie primă
Pentru demult visate palate
Pe care nu mai are cine să le locuiască.

acasă…

Acasă este locul cel mai important din lume.
Este locul unde poţi să fii aşa cum eşti, să-ţi petreci timpul
aşa cum vrei.
Uită-te în jurul tău. Pe pereţi. În cutii. Pe rafturi.

18 metri pătraţi…

18 metri pătraţi. 25 metri pătraţi. 46 metri pătraţi. locuinţe perfecte. imaginate la milimetru.

Nu sunt neapărat cumpărător. Nu mă pot numi cumpărător. Nu îmi doresc să devin proprietarul unui obiect sau al altuia. Nu închid ochii doar pentru a vedea cum s-ar potrivi asta sau asta la mine. Nu există la mine. Rareori se întâmplă să cumpăr ceva. Rareori se întâmplă să-mi doresc ceva mai mult decât să mă alătur armatei de cumpărători adevăraţi şi să mărşăluiesc alături de ei dintr-o locuinţă într-alta. Sunt toate confortabile, unite de o palmă de parchet şi de un covoraş etno. În jurul meu se vorbeşte despre bunul gust nordic. Ştiu asta: siguranţă şi introduceţi codul pin. Mă trântesc în fotolii, în canapele, mă bag în câte un pat desfăcut. E voie. Libertatea arată aşa.

Din farfuria cu mâncare colorată îmi aleg un fir de sparanghel lung şi fără memorie, mi-l vâr în nas.

spaţiu vital

nu-mi place poezia.
nu-mi place carnea de porc.
nu sunt mulţumită de jobul meu
de viaţa mea
de iubitul meu.
nu am speranţă de viaţă
nu am planuri de viitor.
nu vreau casă
nu vreau maşină
nu vreau copii
nu mă entuziasmez.
nu-mi doresc prieteni pe viaţă
nu-mi doresc vacanţe exotice
nu-mi doresc să rămân în memoria voastră.

nu-mi place poezia.
nu fac nimic din ce nu am chef.
nu-mi pasă dacă şi când te rănesc
nu sprijin programele sociale
nu merg la vot
nu mi-e frică de moarte.
nu dau doi bani pe viaţa aurolacilor.
nu dau doi bani pe viaţa mea.
şi în general nu îmi place
şi nu îmi doresc nimic.
doar un spaţiu în care să mă aud
cum inspir şi expir. atât.