2005

România fin de siècle

cunosc în sfîrşit ticăloşia oamenilor blînzi
cunosc aceşti oameni cu mîini umede şi
rotunde, gata să mîngîie pe fiecare

sînt zile în care
oricare dintre noi
poate fi inconsecvent şi meschin.
hotărîrea de a nu muri
de a rezista
am luat-o şi noi
copiii mizeriei
vinovaţi de a ne fi născut
între două secole
între o coadă la carne
şi una la ouă
de crăciun nouă ni s-au arătat
oameni făcuţi zob în direct
am crescut în burta cîinelui
care în noaptea aia
s-a îndopat cu creier proaspăt
astăzi aflăm că oameni
în care am crezut
au mers de bunăvoie
şi şi-au dat prietenii pe mîna securităţii
trădarea vrea să devină modelul nostru
ne dă lecţii de bună purtare:
nu faceţi sex nu vă drogaţi
nu scrieţi cuvinte porcoase
fiţi metafizici
nu vă sinucideţi
nu vă ucideţi părinţii

aşteptăm cuminţi
ca viaţa noastră
să ia drumul hîrtiei

Istoria recentă

aşa stau lucrurile:
mama nu va pleca niciodată
din românia
tata nu va pleca niciodată
din românia
dacă mori nu vei mai pleca niciodată
din românia

şampoanele pe care le adun
din băile hotelurilor tale, europa
au toate acelaşi parfum
ca apa de colonie mărgăritar
cumpărată din tutungerii
nu înţelegi că lucrurile nu-s chiar atît de diferite acolo unde
tu nu vei mai ajunge?

*

istoria e o bucată de zid
într-un oraş din centrul europei
istoria e un colţ într-o fotografie

în fiecare aurolac jerpelit
e ceva din mine
în fiecare cîine flămînd şi hăituit
e ceva din mine
în bărbaţii beţi şi plini de vomă
în bravii bărbaţi ai poporului nostru
mirosind cu toţii a urină putreziciune şi teamă
sînt eu şi numele meu
e românia.

avuţia mea: cîteva sute de cărţi
un lighean roşu de plastic
un fier de călcat uzat
un aparat de radio
un serviciu de ceai
de culoarea pămîntului
un suflet orgolios şi necruţător
o piele afurisită
un dumnezeu plictisit
o dorinţă ca o vină de moarte

tu plimbi pe străzile unui
oraş din centrul europei
laşitatea şi lipsa mea de speranţă

Oraşul

până şi aceşti dinţi de porţelan
pe care-i vezi rostogolindu-se pe trepte
au mai multă viaţă decât mine
o singură măsură pentru toate:
lentoarea cu care ne mişcăm
în acest aer maritim,
printre zeci de păpuşi uriaşe
cu oase care le străpung pielea putredă

pământ e în jurul nostru
cât vezi cu ochii
pământ rece înecăcios
ca o felie de chec înmuiată în ceai

aici toată lumea încearcă să ne vândă câte ceva
farduri ciorapi reţete de slăbit mântuirea
suntem la fel de singuri şi fără rost
ca fotografiile cu actori de pe holurile
casei de cultură a sindicatelor
totul e relativ roşu
viaţa noastră e relativ roşie
te ajută românia să uiţi sau să te vindeci?
într-o zi o să urce în tramvai
un bărbat înarmat
o să mă omoare
pentru că nu sunt frumoasă
pentru că nu îi place cum merg
pentru că nu îi plac hainele mele

europa. zece cântece funerare

europa o să mă înghită
o să fiu o fiică europeană
viaţa mea o să semene
cu unul din multele tale rîuri
trista mea europă
oare tristeţea ta se poate
măsura cu tristeţea mea?
ai tu loc pentru creierul meu
pentru şobolanii mei carnivori
(memoria mea e cît aerul
dintr-o seringă de 3 mm)
dar pentru chipul meu
mai mult de bărbat decît de femeie?
copiii morţi pe străzile noastre
sau în burţile noastre otrăvite şi pline de patimă
vor avea unde să-şi înşire tăcutele mărgele
unde să-şi mestece degetele
unde să-şi atîrne spinările scheletice?

*
tu îmi vorbeşti despre bani
despre cît de bine o să fie
cînd o să avem afacerea noastră
cînd o să ne cumpărăm casă, maşină
cînd o să facem doi-trei copii
eu privesc înapoia pleoapelor
şi înapoia pleoapelor este frig
în mine locuieşte o femeie cu chipul negru
eu sunt împărăţia ei
carnea mea îi e hrană
laşitatea mea este sîngele ei
tu nu ai ochi pentru ea
şi nici miros sau gust
eu şi ea sîntem ca două picături de apă

dar sînt atîtea lucruri care ne leagă:
aşternutul gălbui în care
ne frămîntăm sexele adormite
o oală de mîncare o lingură
cîteva casete cu blues pe care
le ascultăm în miezul nopţii
o pisică îngîndurată numai piele şi os
copiii morţi – zece petice de piele

acolo e lama. acolo e robinetul de apă caldă.
acolo sînt somniferele. aici sînt eu.
tu eşti o invenţie a mea.

1.
dar ce poate face un om atîta timp
cît aerul este o vomă şi noi înşine nişte fiinţe abjecte?
mă preocupă faţa mea
acoperită de umbre albastre
ura dosită în pliurile tăcute şi bătrîne
uite ce aş vrea să îţi spun:
mi-aş fi dorit să fii sincer şi curat
te-aş fi iubit atunci
nu mi-aş mai fi visat mîna încleştată
pe viaţa ta, sînt ucigaşul tăcut…

2.
mîna mea era caldă
aşa cum sînt întotdeauna
mîinile ticăloşilor
doar moartea mai poate învinge ticăloşia

5.
oare dacă nu îţi vorbesc
iubirea mea e mai mică?

dar frumuseţea pe care mi-o doresc
dar banii pe care mi-i doresc
dar dragostea la care visez
poate o lamă să taie
toate astea poate un firicel roşu
să spele toate astea?
îmi deschid pieptul aşa
cum aş deschide pieptul unui pui
femeia nu are dreptul!
femeia nu poate!
copilul meu drag
mă priveşti cu frumoşii tăi ochi
o să ţi-i scot o să-i strivesc
vei fi asemenea mie:
orb ca o cîrtiţă.

7.
nesiguranţă
sărăcie
deprimare
vanitate ură
pe aici trece drumul spre europa
nu mai aşteptăm nimic
avem feţe de şobolan
nu mai visăm la america
ne ucidem

10.
încă de pe acum
noi sîntem morţii străini
cine ne va veghea mormîntul?
cine ne va strînge cenuşa?

Scempi

a Ermano Grava (Rosa),
torturato a morte dai fascisti

 

Non si staccarono dal cielo
mani di luce
neanche perché tua madre non fosse
sulla tua, sulla propria carne
l'impazzire di strazio,
bambino fatto adulto dalle armi
e trasceso per lame,
acido e sale

Oggi noi ti vestiamo
a festa della tua paura,
della nostra miseria,
martire di uno scempio
che rifacciamo,
che non volevi

Rinserrati i tuoi denti
non fanno passare parola:
a diritto reclino
ti ascolta il Crocefisso,
noi dovremmo provare
a parlarti in silenzio
come gli alberi all'aria,
l'acqua alla luce

Nel bosco di faggi

A ciascuno il suo

 

Col vento senza memoria
dai reticolati ossuti
ancora stille di cenere
sopra i basamenti neri
e poi ringhi come di cani furiosi
entro grate scabbiose di ruggine.

Qui a ciascuno di voi che faceste
del pensiero un vestito di morte
la sua razione di orrore,
di fame, di gelo,
il suo ultimo colpo, il suo uncino,
il suo rimasuglio esalato di fumo.

Ora non più gridi e versi
sfiatati di cavalli cantanti,
non più sforzi per pace di morte
per voi trasparenti
in nebbia di pioggia,
in lana di nubi.

Qui a ciascuno di voi il suo sospiro
il suo silenzio, il suo cielo,
spiriti che vagate nell'aria,
verso il piano celeste lontano
ripensando al lavoro del fumo
nell'abbandono dell'uomo, di Dio.

Da voi senza più bisogno
di preghiera e elemosina
noi pellegrini ansiosi di angoscia
ognuno a mendicare
il suo po' di cuore,
di fame d'amore.

dentro una piccola luce

per la sera immensa del Midwest
dentro una piccola luce,
stanca incerta stella,
il padre, la madre e sottovoce
il loro minuto sí,
la bambina che saltella
attorno alla mensa pronta
e, esile uccello imitatore, canta
yes daddy, yes ma...

lei, pegno di suoni ignari
come la bandiera dai nuovi colori
nella casa dove il sí
si spegne per la sua dolce voce
– yes daddy, yes ma –
come la piccola luce
che ormai sfila, incerta stella,
si perde nel buio, nel nulla
della notte immensa del Midwest

suite appalachiana

tracce qui, impronte ovunque
e su di te, luna migrante,
sulla tua polvere alta e spenta
il piede dell'Ohio
e andare, andare nonsaidove,
in chemailuogo,
verso la Nuova Strada Nazionale?

hello you, Main Street of America!
l'aquila d'argento sopra di te,
detrito di vertiginoso sogno
per un improbabile, sottile
ammiccare notturno,
per la sola speranza del ritorno

e così impronte strane
ti trascini smarrita luna
sopra cumuli di colline
e praterie accatastate
come pelli di bufalo
fino alle balzanti catene
e oltre, fino alle morenti
e deliranti sequoie

eppure sei la luna
che ha illuminato la via oscura
di acciaierie e miniere
da dove allora
per la mano invisibile
degos e degos e sei stata
fondo giallo di whiskey
allo strascicato guaíto d'acciaio,
pallido orlo d'acquavite
al lamento oscillante del violino

luna ebbra, luna vagante
scorrono ancora le tue trecce
come di salice lucente
in mezzo alle colline,
restano le tue lacrime furtive
lungo sperdute tracce
accecate da erbe come crine,
quasi blu, quasi vive
come il tuo pascolo tremante
di impronte fuggitive

Makas

oturmuyor hiçbir şey yerine
kapak şişeye uymuyor, rüyalar yaşama
ruhum yabanarısı, yüzüm üvey
bir kadın soyundukça soyunuyor içimde

tıpkı ince bir telin kıpırdaması gibi
ilk kar düşüyor yangına
oysa patlamak üzere tüm evler
adım atmak üzere bir halk
davullar, sirenler, itfaiye erleri
ayaklanmış bir şehre
su serpmek üzere

korkma! yanmazsın, korkma
uzun dar koridorlardan yürü
perdesi inik odalardan
kovulmadan, guguk kuşlarının ötüşünü dinle

sonra olduğun yerde kal
yere bir iğne düşmüş de duymamış gibi
tadını al ucuz kompartımanlarda içilen şarabın

şarap ki en kıvrımlı boşluklarımızdır bizim
dulların yas tülleriyle gelinlerin duvakları arasında
mayalanır hüzünlerimiz
usulca çeker yaşamın pimini
ürkünçtür, bardağın yere düşüp parçalanmasıdır
enlemesine kesmesidir bir caddenin
bir başka caddeyi
aslında komiktir!

asılsızdır aşk ölümleri

oysa demirlerle duvarlar ne kadar da yakın
yakın! yakın!

Yo voy haciendo preguntas

Yo voy haciendo preguntas
que al salir de mi boca
son como flores oscuras.

Tú no contestas ninguna.

Quedan prendidas al aire
como banderas suicidas
de esta lucha desigual,
preguntas que son ropa suelta
en el tendal de mi boca
que agita este temporal.

Allí quedan destrozadas,
banderas
de la derrota.