2005

Viaje

Murmurando un idioma que
entiende cualquier célula, llega el
mar hasta las puertas de un niño que
se moja. El mar hospital es el mar
aeropuerto, a diez kilómetros de altura
se traza una línea sobre la arena donde no
alcanzan las olas con sus manos maternas
y hasta siempre el agua por los
tobillos. El mar verano no es el
único, está también el mar en la ciudad
exilio: el cable del teléfono enterrado
en el fondo, nombres que superan el
naufragio y se arrepienten y reclaman
apellidos, la gestación de una mitología,
la necesidad de aprender a despedirse
sin haber aprendido a saludar
y sobre todo la precaución de
no pisar las junturas de las baldosas, no
acercarse a los bordes ni conjurar
lo liminal o la antizona. El mar
asoma en todo lo que es
puerta: los ocasos, las bocas, la
música, estar solo; asoma y anticipa
la isla y el azar, la sensación de
consecuencia sin causa conocida.

El mar dos polos también finge, simula un
pez lineal, adusto, recurrente; y pájaro,
se resiste al resumen y a la síntesis, pez
cuyo vuelo se aloja en otro mar.

Desierto de Los Monegros

A Jaime Priede

El coche en sombra bajo el tendejón
y flecos de maleza parda junto a las ruedas.

El sol de mediodía percute en el asfalto
y siembra el arenal de transparencias.
Dos muros desdentados,
una señal de tráfico,
restos de chapa y neumáticos rotos
son cuanto evoca
el tiempo de los hombres, su transcurso.

La botella de agua y tus gafas veladas.
Estar de paso es de repente
este paisaje alucinado,
esta incredulidad de diez minutos
que es otro modo de distancia
y convierte la vida en memoria precoz.

Dejas caer el agua por tu frente
y el pelo se te encrespa, más oscuro.
Has vuelto a abrir los ojos
y una sonrisa rompe el maleficio,
este breve paréntesis de insidia
que tiembla con el aire.
La mueca de tu alivio es una calma
y sé reconocer su contundencia.

Veloz hacia un destino
que nos llama sin conocernos,
el coche arranca y deja surcos en el arcén.
Queda sólo esta luz,
la aguja fiel de agosto
que horada cuanto toca,
más allá de nosotros.

Invernal

One must have a mind of winter…
–WALLACE STEVENS

El tiempo no te ha dado las respuestas,
sólo nuevas preguntas.
Declina con las horas
la luz, las calles se despueblan,
desde tu cuarto sólo ves
un futuro de ramas harapientas,
la noche agazapada en los tejados,
y crees sentir, incluso, esa quietud
que precede a la nieve
como un aliento contenido,
algo que espera a ser
y desespera.
El invierno
lo hace todo más simple,
con su buril de frío y de carencias.
Es una disciplina,
un acuerdo entre el mundo y su reverso,
el lado de penumbra en que se apoya.

El color de la tarde
se iguala al pensamiento.
Cae sobre la calle
una luz aclarada, casi exenta,
y todo se distancia y adormece
como en un objetivo,
como si el mundo fuera un diagrama del mundo,
un mapa desnutrido y eficaz
que ha dado con el hueso de las cosas.

La mente se complace en el invierno.
Le alivia su barbecho,
su rara indiferencia,
la forma en que se atiene a lo que tiene.
Todo lo simplifica,
también estas preguntas impacientes
que cambian con el tiempo,
que no cambian.

Caza menor

Este gato que avanza sin herirse
sobre el muro cubierto de cristales,
lejos de su cojín y su platillo,
ha salido de caza. Le delata su nervio,
la encogida tensión con que se embosca,
muñeco de un instinto equilibrista.
Luego caminará sobre la tierra oscura,
entre hoyuelos de nieve y bayas secas,
con plumas en las zarpas o mascando vacío
–burlado por sus ganas–, pero hermoso igualmente
en la clara fiereza de su andar.

Desenlace

De aquel nudo de fuerzas ¿qué ha quedado?

El miedo a hacer de ti una consecuencia
de tu miedo. Recelos y fantasmas
debajo de la ropa:
algunas tentaciones mal curadas.

Inversiones, lucros de inteligencia
en frutas ya mordidas
y al vuelo, como crines sin viento
de un caballo de piedra,
en esa nuca helada que arropa tu optimismo,
la soga que de un golpe
pudo nublarlo todo.

România fin de siècle

cunosc în sfîrşit ticăloşia oamenilor blînzi
cunosc aceşti oameni cu mîini umede şi
rotunde, gata să mîngîie pe fiecare

sînt zile în care
oricare dintre noi
poate fi inconsecvent şi meschin.
hotărîrea de a nu muri
de a rezista
am luat-o şi noi
copiii mizeriei
vinovaţi de a ne fi născut
între două secole
între o coadă la carne
şi una la ouă
de crăciun nouă ni s-au arătat
oameni făcuţi zob în direct
am crescut în burta cîinelui
care în noaptea aia
s-a îndopat cu creier proaspăt
astăzi aflăm că oameni
în care am crezut
au mers de bunăvoie
şi şi-au dat prietenii pe mîna securităţii
trădarea vrea să devină modelul nostru
ne dă lecţii de bună purtare:
nu faceţi sex nu vă drogaţi
nu scrieţi cuvinte porcoase
fiţi metafizici
nu vă sinucideţi
nu vă ucideţi părinţii

aşteptăm cuminţi
ca viaţa noastră
să ia drumul hîrtiei

Istoria recentă

aşa stau lucrurile:
mama nu va pleca niciodată
din românia
tata nu va pleca niciodată
din românia
dacă mori nu vei mai pleca niciodată
din românia

şampoanele pe care le adun
din băile hotelurilor tale, europa
au toate acelaşi parfum
ca apa de colonie mărgăritar
cumpărată din tutungerii
nu înţelegi că lucrurile nu-s chiar atît de diferite acolo unde
tu nu vei mai ajunge?

*

istoria e o bucată de zid
într-un oraş din centrul europei
istoria e un colţ într-o fotografie

în fiecare aurolac jerpelit
e ceva din mine
în fiecare cîine flămînd şi hăituit
e ceva din mine
în bărbaţii beţi şi plini de vomă
în bravii bărbaţi ai poporului nostru
mirosind cu toţii a urină putreziciune şi teamă
sînt eu şi numele meu
e românia.

avuţia mea: cîteva sute de cărţi
un lighean roşu de plastic
un fier de călcat uzat
un aparat de radio
un serviciu de ceai
de culoarea pămîntului
un suflet orgolios şi necruţător
o piele afurisită
un dumnezeu plictisit
o dorinţă ca o vină de moarte

tu plimbi pe străzile unui
oraş din centrul europei
laşitatea şi lipsa mea de speranţă

Oraşul

până şi aceşti dinţi de porţelan
pe care-i vezi rostogolindu-se pe trepte
au mai multă viaţă decât mine
o singură măsură pentru toate:
lentoarea cu care ne mişcăm
în acest aer maritim,
printre zeci de păpuşi uriaşe
cu oase care le străpung pielea putredă

pământ e în jurul nostru
cât vezi cu ochii
pământ rece înecăcios
ca o felie de chec înmuiată în ceai

aici toată lumea încearcă să ne vândă câte ceva
farduri ciorapi reţete de slăbit mântuirea
suntem la fel de singuri şi fără rost
ca fotografiile cu actori de pe holurile
casei de cultură a sindicatelor
totul e relativ roşu
viaţa noastră e relativ roşie
te ajută românia să uiţi sau să te vindeci?
într-o zi o să urce în tramvai
un bărbat înarmat
o să mă omoare
pentru că nu sunt frumoasă
pentru că nu îi place cum merg
pentru că nu îi plac hainele mele

europa. zece cântece funerare

europa o să mă înghită
o să fiu o fiică europeană
viaţa mea o să semene
cu unul din multele tale rîuri
trista mea europă
oare tristeţea ta se poate
măsura cu tristeţea mea?
ai tu loc pentru creierul meu
pentru şobolanii mei carnivori
(memoria mea e cît aerul
dintr-o seringă de 3 mm)
dar pentru chipul meu
mai mult de bărbat decît de femeie?
copiii morţi pe străzile noastre
sau în burţile noastre otrăvite şi pline de patimă
vor avea unde să-şi înşire tăcutele mărgele
unde să-şi mestece degetele
unde să-şi atîrne spinările scheletice?

*
tu îmi vorbeşti despre bani
despre cît de bine o să fie
cînd o să avem afacerea noastră
cînd o să ne cumpărăm casă, maşină
cînd o să facem doi-trei copii
eu privesc înapoia pleoapelor
şi înapoia pleoapelor este frig
în mine locuieşte o femeie cu chipul negru
eu sunt împărăţia ei
carnea mea îi e hrană
laşitatea mea este sîngele ei
tu nu ai ochi pentru ea
şi nici miros sau gust
eu şi ea sîntem ca două picături de apă

dar sînt atîtea lucruri care ne leagă:
aşternutul gălbui în care
ne frămîntăm sexele adormite
o oală de mîncare o lingură
cîteva casete cu blues pe care
le ascultăm în miezul nopţii
o pisică îngîndurată numai piele şi os
copiii morţi – zece petice de piele

acolo e lama. acolo e robinetul de apă caldă.
acolo sînt somniferele. aici sînt eu.
tu eşti o invenţie a mea.

1.
dar ce poate face un om atîta timp
cît aerul este o vomă şi noi înşine nişte fiinţe abjecte?
mă preocupă faţa mea
acoperită de umbre albastre
ura dosită în pliurile tăcute şi bătrîne
uite ce aş vrea să îţi spun:
mi-aş fi dorit să fii sincer şi curat
te-aş fi iubit atunci
nu mi-aş mai fi visat mîna încleştată
pe viaţa ta, sînt ucigaşul tăcut…

2.
mîna mea era caldă
aşa cum sînt întotdeauna
mîinile ticăloşilor
doar moartea mai poate învinge ticăloşia

5.
oare dacă nu îţi vorbesc
iubirea mea e mai mică?

dar frumuseţea pe care mi-o doresc
dar banii pe care mi-i doresc
dar dragostea la care visez
poate o lamă să taie
toate astea poate un firicel roşu
să spele toate astea?
îmi deschid pieptul aşa
cum aş deschide pieptul unui pui
femeia nu are dreptul!
femeia nu poate!
copilul meu drag
mă priveşti cu frumoşii tăi ochi
o să ţi-i scot o să-i strivesc
vei fi asemenea mie:
orb ca o cîrtiţă.

7.
nesiguranţă
sărăcie
deprimare
vanitate ură
pe aici trece drumul spre europa
nu mai aşteptăm nimic
avem feţe de şobolan
nu mai visăm la america
ne ucidem

10.
încă de pe acum
noi sîntem morţii străini
cine ne va veghea mormîntul?
cine ne va strînge cenuşa?

Scempi

a Ermano Grava (Rosa),
torturato a morte dai fascisti

 

Non si staccarono dal cielo
mani di luce
neanche perché tua madre non fosse
sulla tua, sulla propria carne
l'impazzire di strazio,
bambino fatto adulto dalle armi
e trasceso per lame,
acido e sale

Oggi noi ti vestiamo
a festa della tua paura,
della nostra miseria,
martire di uno scempio
che rifacciamo,
che non volevi

Rinserrati i tuoi denti
non fanno passare parola:
a diritto reclino
ti ascolta il Crocefisso,
noi dovremmo provare
a parlarti in silenzio
come gli alberi all'aria,
l'acqua alla luce