2013

Nădăjduiri

Bucuros este sufletul meu,
ca o biserică în care a intrat Dumnezeu:
vâzdoagele au înflorit brusc în icoane
şi-au înmugurit podele şi obloane

şi uşile, care se deschid, a Înviere,
mai înainte de a le apuca de mânere.

Privirile mele îndrăgostite
de lanuri, de păduri, de ape, de răchite,
te caută şi te găsesc în toate:
în lujere şi fulgere,
în arbori şi cioate…

Învăluit îs, ca de-o respirare, de aburul
-------------------------------------minunii,
în care mă topesc şi cu care mă confrunt.
Mă caut printre cuvintele rugăciunii:
să văd dacă mai sunt.

Frazele stânjenite îmi înfloresc pe buze,
vie mi-i nădejdea:
ca focul sub spuze…

Bucuros este sufletul meu:
ca o biserică în care a intrat Dumnezeu.

-------------------------------------------------decembrie 2012

Sipica

De-atâta bine mi se face rău.
Şi de atât curaj m-apucă frica.
Acum când înfloreşte, blând, sipica
e aicea pân' la bunul Dumnezeu.

Şi mi se face cald de-atâta frig.
Şi trist devin — de atâta bucurie.
Mi-aud tăcerea doar atunci când strig.
Sau când poema singură se scrie.

Şi trist sunt după orice biruință!
Şi vesel — după fiece durere.
învins fiind, mă umplu de putere,
Şi înjurând mă umplu de credință.

Şi cânt, să nu se-audă că bocesc,
cum floarea umple lumea de prăpăd;
de-atâta dragoste încep să te urăsc,
de-atâta dor nu vreau să te mai văd.

În căutarea Sensului, cel greu,
Poemu-l şlefuiesc, până se strică...
...De-atâta bine mi se face rău,şi
de atât curaj, Doamne, mi-i frică...

Moartea în scenă

Actorii în scenă se prefăceau că mor
(Era o înscenare după un mit,
cu zei, măscărici, decor),
când unul dintre actori chiar a şi murit.

Atunci când au ieşit din scenă, pe-o poartă,
(ori s-au retras în mit
cum avea să scrie un critic de artă)
unul dintr-înşii n-a mai ieşit.

„Ce e cu el? E beat? Sau – tâmpit?”
(regizorul – nu zadarnic e artist emerit –
ştie mai bine când şi cine să moară!)
„Scoateţi-l dracului din scenă afară!”

Spectatorii au râs zgomotos
(cum alţi actori îl trăgeau de picioare,
culegând câte-o floare căzută pe jos):
Domnilor, ăştia habar nu au cum se moare!

Era ca un înger bătrân, cu o faţă frumoasă –
(a jucat numai în roluri secundare
sau figurant – în scene de masă) –
prima dată interpretase un om care moare.

Spectatorii n-auziseră de dânsul, prea poate,
(răsplătind cu aplauze înflăcărate
moartea actorului, fără s-o ştie)
actori ca aceştia sunt, desigur, o mie...

Mai apoi tot oraşul de incident a vorbit
(că: „Pe scena Teatrului Cutare
un actor s-a ţinut de cuvânt, şi-a murit!”)
Şi-a fost un scandal, ehe!, din cel foarte
---------------------------------------mare.

Regizorul-prim, desigur, a protestat
(„La noi e teatru adevărat,
la noi pe scenă, domnii mei, nu se moare!”)
la conferinţele de presă ulterioare.

Deşi fusese o banală-ntâmplare cu un actor
(Era o înscenare ordinară, după un mit,
cu zei, măscărici, decor)
când unul dintre actori chiar a şi murit.
În timp ce marii actori se prefăceau doar
---------------------------------------că mor.

Paracliser în munţi

Sunt paracliser într-o biserică veche
----------------------------zidită de-un sulger
care aprind lumânările
----------------------------de la fulger,
mă agăţ, ades, de nori
----------------------------ca să trec peste hău
şi strig: Iată-mă, Doamne!
---------Uită-te, Doamne! –
---------acesta sunt eu!

Când pârâie cerul de trăsnete grele
îngenunchez pe pragul
----------------------------chinoviei mele
şi mă rog (eu, o biată furnică):
Iată-mă, Doamne!
---------Iartă-mă, Doamne,
---------că nu mi-i frică.

În biserica mea zidită zidită pe-o buză
--------------------------------------de hău
nu mă rog decât eu,
câte-o mie de lumânări
------------------la icoana lui Christ
şi zic: Iată-mă, Doamne!
---------Vezi-mă, Doamne!,
---------cât sunt de trist.

Mă simt aici în biserica zidită
-----------------------------de sulger
ca un arbore-n care
------------------locuieşte un fulger;
şi-ntre stânci –
----------din câlţi de ceaţă – fac punţi
când ning singurătăţi de sus,
----------------------------peste munţi.

Visez, în sihăstria mea,
----------------------------de multe ori
cum păcatele mele mă trag către nori
iar eu strig, prin viscol şi ger:
---------Iartă-mă, Doamne!
---------Iată-mă, Doamne! –
---------eu sunt ninsoarea
ce cade din cer...
------------------schitul Cerebuc, muntele Ceahlău

Rugăciunea

Călugării tăiaţi în rugăciune
tresar acum în stratul de cărbune,
se răsucesc în vorbele străbune,
parcă ar vrea, prin noi, să se răzbune
călugării tăiaţi în rugăciune.

Şi-acea neterminată rugăciune
parcă nu noi, ci ea pe noi ne spune;
o îngânăm: şi prinde-n cer să tune
şi miezul să se adauge-n alune.
...Acea neterminată rugăciune.

Şi iată că se-ntâmplă o minune:
nişte cuvinte pot să ne adune —
pe-acei de-aici, pe-acei plecaţi ]n lume —
ca să ne dea la toţi un singur nume:

o ţară spune-aceeaşi rugăciune...

De sa maire beguèt lo lach…

De sa maire beguèt lo lach,
De sa femna manjèt la carn,
De sos dròlles cremèt lo cervèl,
Pr’aquò compren pas sa solesa.
Son ostal bèu la pluèja,
Sa terra engolís las pèiras.
Demorarà lo rei de l’istòria que conta,
Es lo privilègi dels mostres d’aiçaval.

Il a bu le lait de sa mère…

Il a bu le lait de sa mère,
Mangé la chair de sa femme,
Brûlé la cervelle de ses enfants ;
Mais il ne comprend pas sa solitude.
Sa maison boit la pluie,
Sa terre avale les pierres.
Il demeura le roi de l’histoire qu’il raconte
C’est le privilège des monstres d’ici-bas.

Un ostal de pèira…

Un ostal de pèira e de cortinas de lin coloradas per la lutz e la posca mescladas.
La mar granda, fins a l’asuèlh, agacha per la fenèstra.
Dins l’ostal, una femna encara verge ; sos pelses de cendre qu’atissa lo vent de la nauta mar balan amb lo ser.
Sus la taula, son vièlh trocèl ben plegat atrai son agach quand los aucèls de nuèch se meton a cantar.

Une maison de pierre…

Une maison de pierre et des rideaux de lin colorés par la lumière et la poussière mêlées.
L’océan, jusqu’à l’horizon, regarde par la fenêtre.
Dans la maison, une femme encore vierge ; ses cheveux de cendre que taquine le vent de la haute mer dansent avec le soir.
Sur la table, son vieux trousseau bien plié attire son regard quand les oiseaux de nuit se mettent à chanter.

E t’entornes pas

As pres lo camin del país de nuèch.
Lo desèrt i es de gèl
E las estèlas se languisson.
Obris tos braces e cava,
La posca serà ton pan,
T’abeuraràn nòstras lagremas.
Vai, vai e t’entornes pas.
S’ausisses udolar la pèira,
Es que s’i gravan las letras de ton nom.