2013

瑠璃 (Sapphire)

水の中で焔が静止する
そこで音のない冷たさに
身をたじろがせ
言葉は終り
無音のままで瑠璃を見つめる

あまりに悲しいとき
なぐさめの材科さえ持てず時間を崩解させ
深い樹々のあいだの
夜を貫くものだけに頼って
ひたすら通り過ぎるのを
ただ待つしかないのだろうか

悲しみの理由をわかりたくない
それは知るよりも前に
ひっそりと静かに
遠くに小石を放り投げるように
誰にも告げずに
返す言葉もなく
ただ少しだけ微笑して
忘れられた海を渡り
立ち去って
何もなかったように身をこなし
湖の上で風に吹かれよう

悲しみの色は
と聞かれたら
口をつぼめて
ゆっくりと返答したい
るり
るり
瑠璃 と

透きとおった湖水の青さに
いつしか酔うことができたなら
やわらかに涙を流し
集めた失望を
静かにひそやかに瑠璃の谷へ落す

それを祈りのように
そして呪文のように
瑠璃と つぶやき続けるとき
思いに耽った青緑の光が
ようやく玉の露となって
逃げ出してゆく苦痛を
ゆっくりと拭いながら
まだまだすべてを失ってはいない
という別の呪文を
想い起こさせ
満たしてくれる潮のように
親しげに見守るもののように
暗い森を照らして
狭い小道を歩いてゆける

手相 (Palm Reading)

この子は
生命線が途中で切れているさかい
病気か
事故で
はよう死ぬかもしれへんして
いうて
いつも いつも
手相みてくれはった

昨日もみたやないの
そやけど
少しは伸びてるかもわからへんし
伸びてへんでも
せめて
生命線なごうなるようにと
エンピツで濃う濃う
なぞって
手首まで描いてくれはった

感情線は支線が多うて
疳の虫が強いし
結婚線は何本もあって

いやらしい子や
きっと身持ちが悪いわ
こんな線 淫らやな

母の生命線は
やはり短かったのだろうか
結婚線は
多情多恨に描かれていたのだろうか
幸福線は薄かったのだろうか

明日を信じる者へ (To Believers in Tomorrow)

神を信じる者でなかったとしても
永遠というものを
つかみとることができない者だとしても
何千億年も前の記憶を
未来に奏でる曲に託して
無念の涙を越えて
迷宮の露地に翻弄されることなく
明日を信じる者に
祈らずにいられない

それは
自然の理の中で
その暴走に突き落とされた世界でも
夜明とともに
大空に羽ばたく鳥たちの声を信じて
明日に歌い続ける中でこそ
視えてくる真実があることを
祈らずはいられない

どんな過酷な条件でも
季節の流れを
光で受けとめ
木々に新しい芽をふきこみ
枝々に咲かせる明日の花に
祈らずにはいられない

遠くアンドロメダ星群まで続く
宇宙の蘇生
ブラックボックスからはぢけ出た因果として
大いなる意志を持っても
又持たなくても
時間と空間に
一瞬の透明な光を
求める明日に
祈らずにはいられない

神を信じる者でなかったとしても
闇の中から這い出し
明日を信じる者に
祈らずにはいられない

Nădăjduiri

Bucuros este sufletul meu,
ca o biserică în care a intrat Dumnezeu:
vâzdoagele au înflorit brusc în icoane
şi-au înmugurit podele şi obloane

şi uşile, care se deschid, a Înviere,
mai înainte de a le apuca de mânere.

Privirile mele îndrăgostite
de lanuri, de păduri, de ape, de răchite,
te caută şi te găsesc în toate:
în lujere şi fulgere,
în arbori şi cioate…

Învăluit îs, ca de-o respirare, de aburul
-------------------------------------minunii,
în care mă topesc şi cu care mă confrunt.
Mă caut printre cuvintele rugăciunii:
să văd dacă mai sunt.

Frazele stânjenite îmi înfloresc pe buze,
vie mi-i nădejdea:
ca focul sub spuze…

Bucuros este sufletul meu:
ca o biserică în care a intrat Dumnezeu.

-------------------------------------------------decembrie 2012

Sipica

De-atâta bine mi se face rău.
Şi de atât curaj m-apucă frica.
Acum când înfloreşte, blând, sipica
e aicea pân' la bunul Dumnezeu.

Şi mi se face cald de-atâta frig.
Şi trist devin — de atâta bucurie.
Mi-aud tăcerea doar atunci când strig.
Sau când poema singură se scrie.

Şi trist sunt după orice biruință!
Şi vesel — după fiece durere.
învins fiind, mă umplu de putere,
Şi înjurând mă umplu de credință.

Şi cânt, să nu se-audă că bocesc,
cum floarea umple lumea de prăpăd;
de-atâta dragoste încep să te urăsc,
de-atâta dor nu vreau să te mai văd.

În căutarea Sensului, cel greu,
Poemu-l şlefuiesc, până se strică...
...De-atâta bine mi se face rău,şi
de atât curaj, Doamne, mi-i frică...

Moartea în scenă

Actorii în scenă se prefăceau că mor
(Era o înscenare după un mit,
cu zei, măscărici, decor),
când unul dintre actori chiar a şi murit.

Atunci când au ieşit din scenă, pe-o poartă,
(ori s-au retras în mit
cum avea să scrie un critic de artă)
unul dintr-înşii n-a mai ieşit.

„Ce e cu el? E beat? Sau – tâmpit?”
(regizorul – nu zadarnic e artist emerit –
ştie mai bine când şi cine să moară!)
„Scoateţi-l dracului din scenă afară!”

Spectatorii au râs zgomotos
(cum alţi actori îl trăgeau de picioare,
culegând câte-o floare căzută pe jos):
Domnilor, ăştia habar nu au cum se moare!

Era ca un înger bătrân, cu o faţă frumoasă –
(a jucat numai în roluri secundare
sau figurant – în scene de masă) –
prima dată interpretase un om care moare.

Spectatorii n-auziseră de dânsul, prea poate,
(răsplătind cu aplauze înflăcărate
moartea actorului, fără s-o ştie)
actori ca aceştia sunt, desigur, o mie...

Mai apoi tot oraşul de incident a vorbit
(că: „Pe scena Teatrului Cutare
un actor s-a ţinut de cuvânt, şi-a murit!”)
Şi-a fost un scandal, ehe!, din cel foarte
---------------------------------------mare.

Regizorul-prim, desigur, a protestat
(„La noi e teatru adevărat,
la noi pe scenă, domnii mei, nu se moare!”)
la conferinţele de presă ulterioare.

Deşi fusese o banală-ntâmplare cu un actor
(Era o înscenare ordinară, după un mit,
cu zei, măscărici, decor)
când unul dintre actori chiar a şi murit.
În timp ce marii actori se prefăceau doar
---------------------------------------că mor.

Paracliser în munţi

Sunt paracliser într-o biserică veche
----------------------------zidită de-un sulger
care aprind lumânările
----------------------------de la fulger,
mă agăţ, ades, de nori
----------------------------ca să trec peste hău
şi strig: Iată-mă, Doamne!
---------Uită-te, Doamne! –
---------acesta sunt eu!

Când pârâie cerul de trăsnete grele
îngenunchez pe pragul
----------------------------chinoviei mele
şi mă rog (eu, o biată furnică):
Iată-mă, Doamne!
---------Iartă-mă, Doamne,
---------că nu mi-i frică.

În biserica mea zidită zidită pe-o buză
--------------------------------------de hău
nu mă rog decât eu,
câte-o mie de lumânări
------------------la icoana lui Christ
şi zic: Iată-mă, Doamne!
---------Vezi-mă, Doamne!,
---------cât sunt de trist.

Mă simt aici în biserica zidită
-----------------------------de sulger
ca un arbore-n care
------------------locuieşte un fulger;
şi-ntre stânci –
----------din câlţi de ceaţă – fac punţi
când ning singurătăţi de sus,
----------------------------peste munţi.

Visez, în sihăstria mea,
----------------------------de multe ori
cum păcatele mele mă trag către nori
iar eu strig, prin viscol şi ger:
---------Iartă-mă, Doamne!
---------Iată-mă, Doamne! –
---------eu sunt ninsoarea
ce cade din cer...
------------------schitul Cerebuc, muntele Ceahlău

Rugăciunea

Călugării tăiaţi în rugăciune
tresar acum în stratul de cărbune,
se răsucesc în vorbele străbune,
parcă ar vrea, prin noi, să se răzbune
călugării tăiaţi în rugăciune.

Şi-acea neterminată rugăciune
parcă nu noi, ci ea pe noi ne spune;
o îngânăm: şi prinde-n cer să tune
şi miezul să se adauge-n alune.
...Acea neterminată rugăciune.

Şi iată că se-ntâmplă o minune:
nişte cuvinte pot să ne adune —
pe-acei de-aici, pe-acei plecaţi ]n lume —
ca să ne dea la toţi un singur nume:

o ţară spune-aceeaşi rugăciune...

De sa maire beguèt lo lach…

De sa maire beguèt lo lach,
De sa femna manjèt la carn,
De sos dròlles cremèt lo cervèl,
Pr’aquò compren pas sa solesa.
Son ostal bèu la pluèja,
Sa terra engolís las pèiras.
Demorarà lo rei de l’istòria que conta,
Es lo privilègi dels mostres d’aiçaval.

Il a bu le lait de sa mère…

Il a bu le lait de sa mère,
Mangé la chair de sa femme,
Brûlé la cervelle de ses enfants ;
Mais il ne comprend pas sa solitude.
Sa maison boit la pluie,
Sa terre avale les pierres.
Il demeura le roi de l’histoire qu’il raconte
C’est le privilège des monstres d’ici-bas.