2015

Teoría

Ése es el juego maravilloso: que
parezca un símbolo, haz que nos arrastre
con la estrategia de un símbolo.
El judo era así, también
la seducción: aprovechar la fuerza, el movimiento
del otro, sus ganas de soñar, sus
carencias, su proyección de imágenes-misterio
en una pantalla que se desplaza siempre
hacia los actos. Manejamos sólo unos
recipientes opacos donde no hay más
que cierta capacidad para el juego,
y eso no es poco. El texto
no es simbólico, lo que es simbólico
es el lector.

Adoro la teoría porque tengo miedo
de lesionarme.

La práctica es para los perros,
que pueden acoplarse a la vista
de todos. Dales un pelotazo
a esos perros.

La práctica es posible. La teoría
es utópica o al menos delirante,
y la adoro por eso.

Sufrí mucho saltando por las piedras ásperas
de la costa con una novia rubia
y robada de la mano. Escupía
la espuma sobre aquellas rocas abrasadas
por la erosión y uno se imaginaba la piel de
las ingles ensangrentada y la sal
de las curaciones y el ardor y a una
madre llorando y toda la ilusión y la energía
invertidas en ese cuerpo, en ese
recuerdo hinchado y espantoso.

El miedo tranquilo

La herencia toma múltiples caminos
y conduce a un jardín donde si hubiera
plantas, serían carnívoras; si hubiera flores,
serían artificiales; si hubiera luna, serían
dos, o varias: superficies cromáticas
adecuadas para que se adhiera lo que cada uno trae.
A su vez, uno es tan frágil
que se apodera de lo que lo rodea,
se viste, se protege. El miedo
es sin objeto, miedo a uno mismo,
y brota en el contacto, en la relación. Así,
cuando miramos a alguien a través de un
tubo –siempre: mirar es tubo-, lo que
enfocamos es la idea de completud que emana
de su imagen, todavía, a pesar del estudio
y a causa de la herencia. Esta misteriosa
disponibilidad para la aventura y el drama tal vez haya
tomado un camino semejante.

Las excusas que das para acercarte
proceden de ese mismo jardín, que se encuentra
en una bóveda de piedra poblada por seres
que piensan con las manos. La bóveda rezuma
secretos vegetales y astronómicos, conceptos que se
extienden y no rozan el objeto, o no un único objeto.
Esa gruta está dentro de ti,
la oscuridad, y el farol está fuera.
Ves cómo se proyecta la
sombra de una idea, ves su contorno pero
no su contenido, su dirección y no su
meta, su silueta y no sus rasgos, notas
su peso pero no su calor, entiendes
su función y no su origen: los ecos
son más fuertes que la voz,
parece que alguien habla cuando
no dice nada,
aquí resulta difícil no mantenerse fiel
al propio personaje. Tenía
que ver, hasta ahora, con la escucha prevista,
pero en adelante la noción de cueva será
inseparable de la memoria de los ruidos
que hay dentro. Eso
tal vez sea lo peor,
no la sensación de irrealidad que
queda cuando se advierte que pasó
el momento de haberse arriesgado
un poco más y cada cosa adquiere un significado
que no se modificará nunca o mutará
de forma enloquecedora y hermosa.
Siempre un exceso de interpretación.

Yo no dije eso.
No, pero yo lo escuché.

Ahí no había nada,
sólo un movimiento mecánico,
sin esfuerzo ni emoción, que
reforzaba el sistema de valores
que pretendía combatir. Cada
cosa significa mil cosas que no
sabemos pero empujan, una hilera
de fichas de dominó, heridas
heredadas que no duelen pero modelan
lentamente nuestro cuerpo, señalan
en secreto sus límites.
Cada uno responde por las suyas, las
interroga, las ignora: la sangre
empujando desde hace generaciones, abriendo
las cancelas de las puertas pero la profundidad
de los abismos. Entonces es,
al fin, la alegría del miedo,
la ataraxia, el destino bifurcándose una
vez, otra vez, en la mente
que ahora es abismo y elevación. En
la penumbra me encuentro con
alguien. Soy yo mismo dentro
de veinte años o hace cien. Me lleva,
me acaricia, me somete. Es un corte
dulcísimo. Es el abandono. Al fin
y al cabo, el placer más primario
es el del movimiento y consiste en convivir
con el miedo a la posibilidad de detenerse.
Del columpio al astronauta, todo
se juega ahí; desde sentarse
en la hierba a esperar a que pasen
pájaros con alas blancas para medir,
de algún modo, el tiempo íntimo,
el pulso de las sensaciones,
hasta los juegos de azar como el
arte o el amor, todo está ahí volcado.

Es una sensación: la de mi
inteligencia, la de sus límites.
La luna es una parte de
mi cuerpo, cada planeta es una
forma de castración.
Lo no pensable nos atrae y aterra,
tiene fin. En cambio, lo pensable es
infinito, se descubre el mal que progresa
en uno mismo, dentro, tan pronto,
formando un imprevisible ecosistema,
la rana sobre el nenúfar,
o las alas, cuya función original
no tenía nada que ver con el vuelo
sino con el equilibrio térmico:
la gramática de la evolución.
Y esto también es proceso
y la decisión primera será apostar
por la fuerza o por la agilidad,
o cuestionar la tendencia a la apuesta.
Inteligencia y límites llegan para
hacernos regresar, cargados de
impurezas, junto a los
antepasados, y construir con ellos
peligros imaginarios que me atraviesan
y dan forma y energía, prohibiciones
en las que reflejarme,
algo que pueda reconocer y transgredir,
un idioma, otros gestos.

A şaptesprezecea scrisoare veneţiană

Dacă eram un corăbier oarecare al trupului,
ar fi trebuit să-mi presar cenuşă pe haine,
dacă eram un schivnic al minţii,
ar fi trebuit să rostesc rugăciuni cu spini intraţi
---------------------------------------------------------pe sub carne,
dar eram pocitanie şi nu mă temeam.
Am stat în cimitir zile-ntregi
şi am băut pînă mi s-a făcut sîngele vin,
am iubit pînă am simţit că pofta-i aţoasă,
am urît pînă am aflat ce-i trufia fără glorie,
am bolborosit blasfemii pînă cînd limba mi-a năpîrlit
şi plăgile de pe suflet s-au domolit.
Şi-apoi la sfîrşit, gol şi c-o singură nălucă de taină,
am pornit-o spre San Francesco del Deserto.
Acolo era mormîntul femeii fatale,
sfîrşindu-se de atîta licoare venetă,
căci oraşul cu vene violete îi luase minţile şi i le devorase.
Mă duceam să fiu paznic de cimitir uitat,
pentru gîtul ei subţire, înalt şi adorat,
aşa cum ţîşnea cîndva dintre rochii florale.
Nopţi de dragoste mi se ciocneau în minte
ca nişte pahare cu şampanie,
zile de vorbe-mblînzitoare îmi intrau pe sub piele cu venin
-------------------------------------------------------------------şerpesc.
Ce făceam eu aici, în acest ţinut tăcut şi funest?
Chipul ei se făcuse hîrcă de mătase,
coastele – moaşte duioase,
dinţii – scoici sparte şi cîntătoare,
şira spinării – o amintire dintr-o corabie plutitoare
pe care navigam singuratic şi nefericit,
pe marea ascunsă-n deşerturi de malahit.
În adînc, iubita hrănea delfini boreali,
veşmîntu-i de alge era mîngîiat şi de alţi peşti viscerali,
crabii îi lăcuiau unghiile şi-o dezmierdau c-un pieptene din
-------------------------------------------------------------------corali.
Mai erau în alai caracatiţe rugoase,
meduze foşnitoare, sepii cerneloase,
care se înamoraseră, deşi femeiuşti, de iubita mea,
moştenitoare a miilor de înotătoare de sub Veneţia.
M-am întors mohorît la foişorul portarului de cimitir,
încoronat nu eram, prinţ al adîncurilor solzoase nu aveam să fiu.
Înconjurată de peţitoare acvatice,
iubita îmi arăta pentru ultima oară trupu-i trandafiriu.

A douăzeci şi una scrisoare veneţiană

Am visat că te-am iubit nu ştiu cîte nopţi la rînd
şi că-ntr-un tîrziu pelerina trupului s-a desprins susurînd,
sînii tăi aveau capete de lunateci,
dinţii luaseră zeci de bărbaţi ostateci,
părul era ancora unei corăbii bîntuite
de diavoli sosiţi din străfunduri smintite.
În laguna cu ape senzuale eram scufundător,
vîrtejurile deveniseră carnale,
voluptatea plutea ca o moartă albă în clor,
dragostea se făcuse hidoasă,
sticlindu-şi ochii la nisiposul amor.
Te-am purtat în braţe de la San Salvatore pînă la Arsenal,
te-am tîrît pe cheiul mirosind a curtezane de carnaval,
te-am biciuit cu nuferi de toamnă,
ţi-am sărutat unghiile perlate,
lăuntrul meu avea pielea fierbinte de atingerile uitate.
Dragostea mă făcuse să urlu ca o pasăre cu ochii scoşi,
în delir aveai plămîni incolori şi sticloşi,
respirai prin trupul meu ca un curcubeu,
tunel către viaţă eram şi-n inimă visa nebuneşte
---------------------------------------------------------un scarabeu.
Cît aş fi vrut să-ţi fiu născător,
să-ţi fiu amant de diamant şi-apoi să te omor!
Mintea mea scornea lascive năluci,
creierul se făcuse ierbos,
pe toată mîngîierea soarelui şi-a lunii ajunsesem gelos.
Şi cînd am atins turnul de greaţă carnală,
m-am prăbuşit de acolo,
adulmecînd fără mîhnire străfulgerarea letală.

A douăzeci şi doua scrisoare veneţiană

Gura mea de-atîtea ori te-a ucis
în cuvinte spurcate şi-n flori de abis,
trupul meu de-atîtea ori te-a visat,
păienjeneşti atingeri poftind şi albe lepădări de păcat.
Posedat eram de duhul lagunei şi de mireasma ei bolnavă,
venele cu bucăţi de lună se cutremurau la ivirea ta jilavă,
adorator scîrbit ţi-am fost şi feciorelnic bărbat
-------------------------------------------------------cu gene lungi.
Fiica sepiei argintii erai,
coapse avînd lumeşti şi ochi semicereşti.
Înotam în delirul cu boare de iasomie,
dogii erau la număr o mie,
plutind în gondole negre de ciumă,
ei voiau să te jertfească în ape murdare de humă.
Te-ai ascuns în baldachin, cu gheruţele tale
--------------------------------------------------de leoaică rănită,
duhul Veneţiei să-l alungi din carnea daurită,
căci deveniseşi tu însăţi o lagună smintită,
cu insule păcătoase de moarte şi biserici hipnotice,
clopotele vuind în străfunduri narcotice.
Oraşul duhnea a peşte pînă la cer,
gunoaiele aveau coroană de eter,
galben-portocaliu era părul palatelor bătrîneşti,
zidurile aveau crupe tremurătoare şi femeieşti,
în piaţete răcneau giuvaergiii cu unsprezece degete la mîini,
laguna era a diformilor şi a bărbaţilor cu dinţi de cîini.
Puteam să mor fără glorie, să ucid, să fantasmez,
creierul meu se pregătea pentru un alchimic botez,
cel din care aveam să renasc lucios şi-ncoronat cu pietricele
------------------------------------------------------------------de jad,
ca un imaculat al Veneţiei, cavaler Galaad.

La Malcontenta are sâni cu aurore boreale

Nestăpînirea ta am simţit-o în piele ca un sirocco
--------------------------------------------------------înăbuşitor,
pe rio dei Mendicanti rochia mi se sfâşiase mîncată
------------------------------------------------------------de clor,
te holbai la mine ca un cerşetor cu trup obosit,
sudoarea îmi urca pe spinare, tîrîndu-se nestingherit,
m-ai fi sfîrtecat cu sfială, m-ai fi întins înluminat,
simţind putrezirea lagunei ca pe un orologiu stricat.
Eram La Malcontenta lasciva, curtezana amuşinată
---------------------------------------------------------de turbaţi.
De m-ai fi scuipat, m-aş fi crezut mîngîiată,
trupul meu avea sfîrşeli mentale,
gura mea să atingă nu mai ştia, decît să muşte,
şi o făcea precum o căţea în febra
--------------------------------------nălucitelor moluşte.
De patima ta mă agăţasem ca de-o funie de spânzurat,
căci trupul meu nu mai avea locuri sfinte,
furtunile vieţii săpaseră în el atâtea morminte!
Gropar nu voiam să-mi fiu şi nu alungam
------------------------------------------------iubirile flămânde,
care mă secătuiau, dar mă învăţau a plânge,
aşa cum numai femeile nebune din dragoste
------------------------------------------------ştiu să o facă.
Sărutul tău nu l-am primit, ci l-am alungat,
ochii tăi i-am îngropat în aburii din noapte,
mîinile ţi le-am tăiat în suferinţe răscoapte.
trupul tău mă durea în mine, neatins şi sfios,
laguna se-nvolburase cu iasme de cavaler tenebros,
ca o sepie răscolită de spaimele cărnii nu mai simţeam nimic.
Pântecul meu era mort ca un San Marc îngropat de viu.
Oricît m-ai fi rîvnit,
nu aveam ce să-ţi dăruiesc,
decît o sminteală hidoasă ca un păcat împărătesc.
Pupilele morţii foşneau ovale,
laguna putrezise în sânii mei cu aurore boreale.

La Malcontenta cea de viaţă pierzătoare

Nu mai puteam să dorm, să fac dragoste şi nici să beau,
rochiile mi le aruncasem pe Canal di Fusina, ca nişte cadavere
------------------------------------------------------------------visînd,
mintea mi-era mîncată de lepră,
pustie cu tine în gînd,
bărbat nu mi-erai, nici doge, ci neştiut iubit spasmodic,
pe care-l rîvneam cu dinţii mei ascuţiţi,
----------------------------------------------bolborosind haotic.
La San Sebastian clopotele băteau pentru ochii goliţi, cu
------------------------------------------------------------------cearcăne,
în care oglinzi holbate, intrate pe dinăuntru, fluturau steaguri
------------------------------------------------------------------galbene,
mi-era frică de patima nevăzută, de colcăitul măruntaielor
------------------------------------------------------------------demente,
care o luaseră razna cu mine cu tot, scrîşnind în bezne,
cele pe care nu le voiam, deşi se aflau lipicioase
--------------------------------------------------------în mine,
căci eram femeie de argint aurit, cu pielea smeadă-mierie.
Nu mai ştiam nici cum să simt,
buzele mele se smoliseră de orice fel de atingere,
numai de zidurile bisericii
-----------------------------dac-ar fi fost zdrenţuite,
poate atunci s-ar fi liniştit şi n-ar fi pierit.
Păcătoasa de carne se-nfrăgezise
-------------------------------------ca o văduvă sidefie,
cu luntrea ieşind din ea însăţi şi, totuşi,
---------------------------------------------putrezind de vie,
moarta moartelor eram, nebună, bolnavă,
himerizam dup-un bărbat pe care-l înghiţisem cu otravă.
Şobolani aveam pe limbă,
corabia beată se scufunda năvălitoare
pe cînd înaripaţi buhăiţi trebăluiau la mintea mea.
Aveam nevoie să fiu rănită până la sînge,
ca să învăţ de la-nceput
ce-nseamnă a plînge.

La Malcontenta în delir

Am zăcut lîngă Lazaret, în patima cea vîscoasă,
eram mascată, mîna-mi tremura zemoasă
------------------------------------------------ca un peşte în aer,
trupul meu distila alcooluri tăcute şi grele,
toracele ca o moluscă mă strîngea în chingi.
Dogii mă căutau în van, zvonind despre o curtezană
------------------------------------------------------------fatală,
nu mai ştiam s-ating decît cu o lehamite de boală.
Aspri bărbaţi narcotici povesteau despre trupul meu.
Porceşte patima se făcuse cleioasă,
luna-mi ciocănea cu plisc de safir peste creştet,
fiindcă zavistia sîngelui meu avea gust veşted.
Leproasă şi strînsă-n carcasa de carne,
cefalopodă cu ochi bulbucaţi de atîta plînsoare,
voiam ca nimeni să-mi simtă mîhnirea cea mare.
Mă destrămam pe fundul corăbiilor părăsite,
acolo unde doar şobolanii erau regi şi regine,
singurul loc unde spaima cea violetă de dragoste
putea să se spulbere ca o vulpe urlînd jupuită.
Biruită eram de bărbatul himeric pe care-l pofteam.
Oricît aş fi vuit ghemuită-n ostroave ori într-un palazzo igrasios,
mistuirea nu puteam s-o opresc să iasă din mine.
Se auzea din Torcello, răsucindu-se ca o armură topită
ori ca lingoarea unei năluci cu mintea bîntuită.
Pe insula cu morţi m-am ascuns atunci.
Trufia mea era moloz şi umilinţa mea era febrilă,
ruşinată şi slabă de înger bolboroseam ca o debilă,
lîngă morţi scoborîtă, nimeni nu mai putea să mă rănească,
fiindcă fecioarele dinspre Trieste aveau ochi de broască
şi blestemau pe oricine s-ar fi scufundat alături de mine.
Înecaţii din alte veacuri, din intermundii,
mă priveau curioşi, cu luminile lor ceţoase,
frigul din gurile lor mute îmi intrase în oase,
dar mă vindecase puţin de dragostea neîmplinită.
Bărbatul himeric pe care-l simţeam în măruntaiele hipnotizate
părea că miroase a chiparos şi a lumînare,
drept care inima i-am scos-o şi am mîncat-o cu dezonoare.

A solas por la calle te reflejas

A solas por la calle te reflejas
en las lunas de los escaparates,
y adviertes con tristeza que no eres
más que un resto de ayer sobre el asfalto.

Acaso todo invita a confundirse
entre el turbio gentío, padeciendo
su mirada tediosa e insalvable,
la aflicción de tan muda compañía.

Sabes que el tiempo borra cada paso
que marcas en tu gélido camino,
que tus huellas no sirven para otro
regreso más allá del desconsuelo.

Tal vez debes dar gracias por hallarte
reflejada en las lunas, un espacio
donde al menos existes y resistes
la cruel indiferencia del presente.

Afortunadamente vives en paz con todo

Afortunadamente vives en paz con todo
lo que al cabo del día resulta hostil o ingrato,
con aquello que marca la frontera del mundo.

Evocas los jardines donde tanto soñaste,
la austeridad gozosa de tu infancia en la finca,
acumulando noches por si hay que olvidar.

Conoces esa calma de la lenta penumbra,
del reloj detenido en mitad del otoño,
mientras huyes del tiempo con Arvo Pärt al lado.

Pero el amor no deja de presentar batallas
en cercanos desiertos, sobre campos virtuales,
cuando la soledad augura más derrotas.

Afortunadamente perdiste muchas guerras
por seguir siendo libre, aunque abriesen el fuego
quienes nunca han creído que vives desarmada.